– Vreau un raspuns si un proces sigur, vreau sa stiu ce am de facut pas cu pas, ca sa ajung sa ma iubesc pe mine.
– Cauti la mine raspunsurile pe care le gasesti la tine.
– Stiu asta, nu vreau raspunsuri, vreau sa stiu cum au facut ceilalti care au ajuns la iubirea de sine.
– Pe cati i-ai intrebat pana acum?
– Pe multi…pe foarte multi si… am citit toate cartile scrise pe acest subiect.
– Si ce s-a intamplat?
– Majoritatea spun acelasi lucru, ca trebuie sa intru in interiorul meu, sa fiu atent la mine, la ce gandesc si la ce simt. Stiu toate metodele si nu functioneaza niciuna la mine.
– Foarte bine ca stii ca nu functioneaza metodele altora la tine. Ramai cu tine si descopera care este metoda ta.
– Nu intelegi… am nevoie sa inteleg mai intai ce am de facut. Trebuie sa stiu ce am de facut.
– Am inteles. Am inteles si ca ai testat toate metodele care ti-au spus ce ai de facut si nu functioneaza.
– Da, nicio metoda nu este buna pentru mine.
– Exact. Inseamna ca a venit timpul sa gasesti metoda ta. De fapt, am o banuiala ca, desi baza e aceeasi, fiecare are metoda lui.
– Si eu cum gasesc metoda mea? Care sunt pasii, ca sa-mi gasesc metoda mea?
– Opreste-te si inceteaza sa mai cauti.
– Si ce-o sa fac? Iar o sa vina un moment in care o sa sufar si atunci nu mai stiu ce sa fac. Tu nu intelegi cat de mult sufar, cat de tare doare cand vin gandurile navala peste mine… cand ma apuca frica… cand simt respingerea…si, mai ales, cand simt ca nu sunt bun de nimic.
– Asa este, nu stiu cat de mult suferi tu pentru ca nu sunt tu.
Stiu doar cat de mult am suferit eu si ca, intr-o zi, am renuntat sa mai caut un raspuns in carti, in mintea mea sau la altii.
Acela a fost momentul cel mai dureros din viata mea. Renuntarea aceea a durut mai tare decat toate suferintele din toata viata mea. In momentul acela uitasem toate celelalte suferinte. Era o singura mare suferinta.
A fost momentul in care am acceptat, intr-un mod constient, sa fiu singura cu durerea mea. Am stat cu ea ca si cum era in fata mea, ma uitam la ea si, ma durea in acelasi timp.
Am crezut ca o iau razna pentru ca ma observam ca vorbesc in capul meu cu durerea mea. Vedeam fiecare gand de durere, simteam fiecare muschi care se incorda de durere, simteam toti nervii din intreg corpul cum se scurtcircuiteaza… imi vedeam mainile care scriau fiecare gand transformat in cuvant, imi vedeam chinul de a accepta acesta durere, vedeam durerea care nu ceda… vedeam scurtele pauze in care imi dadeam sema ca sunt constienta de toata zvarcolirea corpului, a sufletului si a mintii… vedeam indarjirea mea de a nu ceda si imi auzeam gandurile care imi spuneau sa fug, sa ies afara, ca sa se termine aceasta tortura. Vedeam limpede ca aceasta este adevarata nefericire si cea mai cumplita suferinta. Imi auzeam toate intrebarile care incepeau cu “De ce…?”, toate intrebarile care tipau “Si eu acum ce fac?”, toate intrebarile ce sunau a bocet “Si cat mai dureaza si… ce-o sa se intample cu mine…si daca o sa mor din asta?” si
… nu stiu cat timp a durat, dar stiu ca apoi a fost liniste, apoi incepea sa se faca lumina si a aparut intelegerea.
Niciodata pana atunci nu am stiut ce este cu adevarat suferinta, durerea, nefericirea.
Multi ani am crezut ca sufar, dar nu am stiu cum sufar, ce simt cu adevarat cand sufar. A fost pentru prima data cand am observat ca, pana in acel moment, aveam doar ganduri despre durere, suferinta, nefericire. Ganduri care se transformau in dialoguri sau povesti, dar niciodata nu m-am oprit sa inteleg ce simt, sa traiesc cu toata atentia ce se intampla in mine chiar atunci cand simt durere.
Tot timpul fugeam de acea senzatie care se nastea si cautam orice metoda sa scap de ea pentru ca nu-mi placea, pentru ca nu trebuia sa vada altii ca sunt nefericita, pentru ca nu puteam sa imi fac treaba, pentru ca…pentru ca…. dar …nu ii dadeam atentie.
Mai tarziu, am vazut ca asa se intampla si cu celelalte emotii din viata mea.
Nici iubirii nu-i dadeam atentie, nici fericirii nu-i dadeam atentie, nici bucuriei nu-i dadeam atentie.
Atunci a avut sens toata practica atentiei-constiente pe care am avut-o ani de zile si, tot atunci a disparut efortul acelei practici. S-a transformat in bucurie.
Momentul acela, in care m-am lasat in ghearele durerii nesfarsite mi-a adus cea mai mare bucurie. Mi-a adus apoi, multe intelegeri-cadou.
Am inteles ca la fel de bine ma pot uita si la durere si la bucurie. Amandoua erau ale mele si fiecare imi aducea ceva bun atata timp cat le observam, le respectam, le acceptam.Am inceput sa inteleg ce inseamna sa-mi onorez viata.
Am inceput apoi sa ma imprietenesc cu tot ce era in mine, ganduri, emotii, felul de a fi, de a vorbi si de a face lucruri.
Linistea care a urmat nu a insemnat deloc ca nu am mai simtit nimic sau ca nu mi-a mai pasat de nimic. Linistea venea din intelegerea, clipa de clipa, ca nu am de ce sa mai fug de cea care sunt si de tot ceea ce simt. Am inteles profund atunci ca, ani de zile, am fugit de mine asa cum eram, sperand sa gasesc o “EU” cum nu eram.
Acum stiu ca atata timp cat fug de mine, nu imi gasesc linistea. Linistea vine din iubire.
Cand am cunoscut durerea fata in fata, cu cele mai negre chipuri ale ei, paradoxal, am simtit eliberarea de toata suferinta. Nu ca n-ar mai fi existat! Traiam doar acceptarea ca exista durere si ca putem sa existam impreuna, fara sa sufar, pentru ca o intelegeam.
Da, e un act de mare curaj sa stai, cat este omeneste posibil, chinuit de toata suferinta dar, numai asa incepi sa vezi limpede ca acea suferinta este adusa de fiecare gand de respingere, de teama, de rusine sau de vinovatie.
Cand vei renunta la cautari in afara si vei sta fata in fata cu durerea ta, va avea in sfarsit sens tot ce ai citit in carti. Abia atunci vei intelege ce au trait cei care au scris acele carti, abia atunci vei intelege fiecare om care ajunge in fata ta, abia atunci intelegi cat de greu ii este fiecarui om care te insulta, te critica sau nu te respecta. Abia atunci intelegi ca el inca nu stie sa-si infrunte suferinta singur. Nu mai ai cum sa ai o reactie de furie impotriva omului, pentru ca nu mai este furie in tine, este intelegerea acelui suflet, care inca nu stie ce face, care inca nu stie constient ce este suferinta.
Atunci vei cunoaste adevarata compasiune si adevarata iubire despre care citesti in carti si pe care iti doresti sa le traiesti. Si, toate cartile pe care le vei citi apoi, parca scriu alte cuvinte. Toate cuvintele acelea iti ajung direct in inima, cu toata intelegerea pentru omul care le-a scris. Cand vei citi “iubire”, iubirea din tine vibreaza, cand vei citi “durere”, intelegerea durerii din tine vibreaza. Acum poate sunt doar niste cuvinte si mintea vrea sa le inteleaga cu alte cuvinte. Intelegerea cuvintelor ramane in minte.
Cand faci pasi reali catre tine, inveti la fiecare pas sa fii atent la tine si, zi dupa zi, realitatea traita atat de lucid are alta aroma, alt gust, alt miros… apare o savoare a realitatii care nu te mai paraseste… o recunosti ori de cate ori esti atent-constient la ceea ce este, asa cum este.
Apoi, parca nu mai are cum sa-ti fie frica de tot ce a lasat in tine trecutul. Nu mai ai de ce sa te plangi de tot ce ti s-a intamplat in copilarie. Incepi sa te bucuri ca a fost atat de plina de evenimente copilaria, ca sa intelegi mai bine viata in toata complexitatea ei.
Nu mai ai de ce sa dai crezare gandului ca, de maine vei ramane fara bani si n-o sa mai ai ce sa mananci, ca n-o sa mai ai prieteni pentru ca n-o sa mai ai bani, ca n-or sa te mai iubeasca sotia si copiii pentru ca nu le mai dai bani.
E ca si cum te-ai trezit din visul in care “a fost greu in trecut si o sa fie cumplit in viitor”. Te-ai trezit, ai deschis ochii si… vezi realitatea asa cum este in acest moment si te bucuri de acest moment, nu pentru ca va trece repede, ci pentru ca stii ca poate sa tina o eternitate.
Momentul acesta de prezenta continua iti aduce o multumire care parca o simti cum iti inunda nu doar corpul, ci fiecare celula a sufletului si fiecare gand. Viata ta redevine iubire si nu mai ai de ce sa ceri atentie si recunoastere de la altii si, nici macar nu mai are sens sa vrei sa te iubesti pe tine :).
Traiesti iubirea!
Cu iubire, intelegere si recunostinta,
Zoia
Vezi si:
Pasi catre iubirea de sine
Practica acceptarii si renuntarii