In ultimul an de liceu mi-a placut atat de mult filozofia incat m-am hotarat sa dau la facultatea de drept. N-am luat din primul an, asa ca m-am angajat la un centru de copiere de pe langa o judecatorie ca sa vad mai de-aproape ce urma sa fac in viitor. Nu erau aparate xerox la acea vreme si in fiecare zi copiam hotarari, decizii si alte acte judecatoresti, la masina de scris.
Cele mai multe acte erau hotarari de divort si de cate ori copiam o astfel de hotarare era ca si cum intram in casa celor care se desparteau. Scriam cuvant dupa cuvant si aflam cine pe cine face vinovat si de ce.
Uneori, cand citeam punctul de vedere al fiecarei parti, mi se parea ca amandoi au dreptate si eram tare curioasa sa vad ce hotaraste instanta. Alteori intram in rolul de judecator si … instanta gresea ori de cate ori hotara in favoarea unui dintre soti, iar eu hotarasem deja sa castige celalalt.
Multi ani mai tarziu am vazut limpede de cate ori intram in relatiile mele in rolul de judecator si hotaram: „Eu am dreptate!!!!”
Cel mai des am intrat in acest rol in discutiile cu mama mea. Pentru ca aveam in minte ideea ca ea vrea sa controleze absolut tot in familie si ca noi toti trebuia sa facem doar cum spunea ea, cautam, de fiecare data cand vorbeam cu ea, sa-i arat unde greseste si sa-i demonstrez ca eu am dreptate.
Multi, foarte multi ani am detinut postul de judecator in relatia cu mama. Si nu orice judecator, ci unul de la Curtea Suprema de Justitie. Nu admiteam niciun apel si niciun recurs. Eu singura dadeam decizia de fiecare data: mama greseste, eu am dreptate. Caz inchis!
Pana intr-o zi cand m-a trezit plansul ei. A fost pentru prima data cand m-am intrebat sincer in sinea mea: “Ce vrea mama?”.
A venit intr-un mod atat de surprinzator aceasta intrebare ca, am ramas intepenita in mijlocul camerei si, minute bune, n-am reusit sa ma misc si nici sa gandesc. Nu mai era nimic! Gol. Nu mai exista nimic, de parca scaunul de judecator ramasese liber si nimeni nu mai voia sa se aseze pe el.
Raspunsul a venit singur ca o adiere blanda pentru sufletul meu: “Vrea doar sa fie ascultata!”. Era atat de simplu, incat am ras cu necaz de mine ca n-am vazut pana atunci ceva atat de simplu.
Acela a fost momentul in care am avut cea mai frumoasa discutie eu cu mine si am fost de acord imediat ca nu mai este nimic de adaugat: “Bine, am s-o ascult pe mama chiar daca nu sunt de acord cu tot ce imi spune. O accept asa dominatoare cum este si ca nu este asa cum mi-am imaginat eu ca trebuie sa fie. Renunt acum la postul de judecator. Renunt sa mai am mereu dreptate!”
Tare greu a fost la inceput!
Stii cum fac unii copii care au in mana ciocolata, le spui sa o imparta cu cineva…dar, le place atat de mult ciocolata, ca n-ar da nicio bucatica altcuiva?
La fel de mult tineam si eu la ciocolata numita “eu am dreptate” si n-as fi renuntat deloc la ea. Multe luni a fost nevoie sa-mi aduc aminte des ca…eu am ales sa-mi dau demisia din postul de judecator. La multe dintre cererile ei deschideam gura inainte sa-mi aduc aminte ca imi promisesem sa o ascult…si mi-am dat seama cat de bine este inradacinata in mine acea convingere ca „eu am dreptate”.
Pana intr-o zi cand… am simtit in sufletul meu ca s-a schimbat ceva…doar stateam acolo si o ascultam si nu mai era nevoie de nimic altceva. Am stiut atunci ca am reusit! Era minunat ca nu-mi mai trebuia bucatica de ciocolata “eu am dreptate”. Iar acea linistita ascultare era mai dulce decat orice ciocolata. Pana in acea clipa n-as fi crezut pe nimeni care mi-ar fi spus ca exista ceva mai dulce decat ciocolata ????
Abia atunci am vazut la cate alte dulciuri am renuntat in viata mea doar pentru ca tineam mortis sa am dreptate. Renuntasem la bucurie, renuntasem la blandete, renuntasem la intelegere, renuntasem la pacea mintii, renuntasem la linistea sufletului, renuntasem la iubire… doar pentru a avea dreptate.
Din acea clipa mi-a fost clar ca, schimbarea pe care am simtit-o in suflet, nu are legatura cu mama. Toate acele certuri si neintelegeri au avut un rost mult mai mare, pe care abia cand s-a facut liniste in suflet l-am inteles.
Razboiul incepe cand vreau sa am dreptate numai eu si nu-l vad pe cel din fata mea.
De multe ori ne simtim amenintati de conflictele si razboaiele care au loc pe planeta. In rugaciunile noastre cerem din tot sufletul sa fie pace in lume. Lumea mare, intreaga planeta este identica, este la fel cu lumea mica, cu oamenii putini langa care imi petrec timpul in fiecare zi. N-am cum sa cer ceva lumii intregi pana nu fac eu ceva, fie si numai cu un singur om de langa mine.
Pot sa mentin pacea in lumea mare aducand pacea in lumea mica in care traiesc in fiecare zi. Cea mai mica lume este intre mine si cea care m-a adus pe lume, mama.
Cu pace si iubire,
Zoia