Anul trecut m-am intalnit cu un prieten vechi. Nu ne mai vazusem de mai bine de zece ani. Imi parea neschimbat. Acelasi simt al umorului si aceeasi verva. Am stat de vorba cu mare placere cateva ore, am baut un pahar de vin, am spus glume si am povestit ce am mai facut in ultima vreme fiecare dintre noi.
A fost de-ajuns o singura clipa sa se uite la ceas si dintr-odata era alt om. Nu intelegeam ce se intampla, dar chipul lui imi spunea ca nu e de bine. M-a privit lung in ochi, cu o tristete imensa si mi-a zis stins: “iar a venit noaptea”. Parea ca e ceva groaznic. Am vrut sa stiu mai multe si mi-a povestit ca in fiecare noapte ii este frica de ziua de maine.
Nu-mi venea sa cred ca acelasi om care in urma cu doua minute radea din tot sufletul, acum era atat de trist ca abia mai putea sa vorbeasca.
L-am lasat o vreme. Nu stiam daca sa-l intreb mai multe despre frica lui sau sa fac ceva sa-l aduc inapoi la starea dinainte. A continuat el cu o jale de necuprins in glas:
“Tie nu-ti este frica de ziua de maine? Nu poti sa spui ca nu ti-e frica! Trebuie sa-ti fie frica ca nu-ti iese ceva… ca cineva o sa fie dezamagit de ceea ce faci … ca cineva n-o sa te mai iubeasca … ca o sa ramai singura, ca nu reusesti ce ti-ai propus…”
Era atat de convins ca trebuie sa-mi fie si mie frica de ziua de maine, incat nu i-am zis nici da, nici ba. Doar l-am intrebat care este frica lui cea mai mare.
“Am obosit sa alerg fara sa ma opresc, am obosit sa fiu vesel, am obosit sa fac pe plac celorlalti, nu mai stiu cine sunt eu.”
Vocea lui s-a stins si parca nimic nu mai era de zis.
A inceput din nou sa vorbeasca cu lacrimi in ochi: “ Vreau sa ma regasesc, vreau sa stiu cine sunt eu, vreau liniste, vreau sa ma opresc, vreau sa am incredere in mine si in ziua de maine, vreau echilibru, nu mai pot asa! Dar stiu ca nu se poate! Maine am sa alerg din nou la clienti si noaptea o sa-mi fie din nou frica de ziua de maine!”
Am vazut cum frica ii inabusea gandirea si ii inchidea orice usa prin care ar fi putut sa vada cine este cu adevarat, sa afle calea spre echilibrul pe care si-l dorea si, mai ales, ca se poate sa se opreasca, sa iasa din acest vartej care-l tragea in jos zi de zi si noapte de noapte.
I-am spus simplu ca pot sa-l ajut cand isi doreste sa scape de frica.
“Nu, nu ai cum sa ma ajuti. Sunt barbat si trebuie s-o car dupa mine ca sa arat ca sunt puternic.”
Stia ca are nevoie de liniste si echilibru, dar nu stia ca si barbatii pot cere si accepta ajutor. Nu stia nici ca acest gand convingator il impiedica sa ajunga la liniste si echilibru.
In liniste totul incepe sa devina mai limpede si mai usor.
In liniste incep sa apara constientizarile.
Este doar o etapa in procesul nostru de evolutie si de cunoastere de sine, de intoarcere in sine. Cu cat este mai liniste in sufletul nostru, cu atat mai repede vor veni raspunsurile si solutiile pe care nu le gasim in afara noastra.
Tot asa dispare si frica si in locul ei apare increderea, bucuria si iubirea.
Este minunat ca in chip natural stim ce avem nevoie, avem in noi solutia.
Ce nu stim, inca, este ce ne impiedica sa aplicam practic in viata noastra solutia. Nu stim care sunt acele ganduri care ne fura linistea. Nu stim nici macar de unde le avem acele ganduri, cum au aparut, de unde le-am imprumutat, unde le-am mai auzit, cine ni le-a repetat.
Drept este si ca, uneori, avem nevoie de o mana de ajutor care sa ne dea incredere ca suntem pe drumul cel bun si ca nu suntem singuri in aceasta cautare.
Ii multumesc de multe ori de atunci prietenului meu ca mi-a aratat atat de clar ce spunea Marianne Williamson:
„Teama noastra cea mai mare nu este ca suntem neadecvati. Teama noastra cea mai mare este ca suntem puternici peste masura.
Ceea ce ne inspaimanta mai mult este propria Lumina si nu intunericul din noi. Ne intrebam, indoindu-ne: „Cine sunt eu ca sa fiu genial, superb, talentat, extraordinar?” De fapt, cine esti tu ca sa nu poti fi? Esti copilul lui Dumnezeu.”
De atunci ma intreb de multe ori cand apare indoiala in mintea mea: Daca nu am curaj sa stralucesc acum, pe cine impiedic sa straluceasca, cui nu permit sa straluceasca doar pentru ca eu ma tem? Cati oameni influentez cu neincrederea mea? Vreau asta?
Nu, categoric nu vreau asta. Intentia mea este sa fiu inconjurata de cat mai multi oameni care stralucesc atat de mult incat stralucirea lor ii inspira si pe altii sa straluceasca!
Cu iubire si incredere,
Zoia