Ani de zile am citit despre ego si despre cat de mult rau ne face noua oamenilor sa il lasam sa-si faca de cap in viata noastra.
Ani de zile am vazut cum acest ego imi strica relatiile si ce bine ca stiam de-acum pe cine sa dau vina.
Pana intr-o zi cand m-am prins ca ego e doar o parte din mine, ca toate celelalte parti ale mele, ca are si el functiile lui si nici nu i-am mai zis ego, i-am dat un nume – Gramac, ne-am imprietenit si am ramas atenta sa-si faca treaba lui.
Cea mai frumoasa lectie despre ego am trait-o aseara alaturi de trei studenti.
Eram la atelierul de pictura al Elenei Puscu, artista noastra din Comunitatea Am Incredere, si au venit in vizita la noi in sala, doi baieti si o fata – studenti, ce tocmai terminasera un curs de antreprenoriat intr-o sala alaturata.
Ne-au intrebat ce facem si foarte curand unul dintre baieti a luat o foaie de desen si a pictat ceva. I-a dat apoi pensula fetei si ea a continuat ce incepuse el. Fata i-a dat pensula celui de-al treilea si el a adaugat cateva tuse. Au tot facut asa, traind intens acel moment. Se jucau cu culorile, cu ideile lor, cu ideile celorlalti si faceau asta firesc ca intr-un dans deja stiut.
Se simteau atat de bine invitandu-se unul pe altul sa completeze, sa preia ideea, s-o transforme…
Pe unul dintre baieti l-am invitat sa adauge ceva in pictura mea. A fost fascinant sa vad cum in mintea mea a aparut imediat primul gand ca nu asta voiam sa-mi faca.
In doar cateva minute si-au terminat pictura lor si au plecat fericiti.
Nu mai stiam ce sa fac cu pictura mea, credeam ca mi-a stricat-o studentul si ca mai bine o arunc.
Apoi mi-a venit alt gand: daca as face si eu ce au facut ei? Daca m-as juca si as face doar ce-mi vine sa fac? Daca m-as desparti de ideea de la inceput si as face ceva doar cu ceea ce am acum?
A fost fascinant ce am simtit in acel moment – o totala eliberare de ganduri, de dorinte, de control si parca pensula era manuita de o mana nevazuta. Tot ce aveam de facut era sa observ ce se naste sub ochii mei.
A fost surprinzator sa vad cum mana ghidata doar de intuitie mi-a adus in fata ochilor nu doar preocuparea acestor zile, ci si o mare intelegere, cu solutie cu tot.
Am ramas in suflet cu trei mari intelegeri:
- Chiar si o pictura iese mai bine cand lucreaza mai multi la ea. In comunitate ideile se intrepatrund si “creatia” poarta ceva din fiecare si este mai mult decat atat.
- Cineva poate sa vina sa-ti aduca ceva nou in viata ta, ceva din sine. Depinde doar de tine ce faci cu darul lui. Il accepti asa cum este, il respingi sau il transformi ca sa se potriveasca cu viata ta.
- Detaseaza-te, joaca-te si vezi ce poti sa faci cu ceea ce ai, nu cu ce nu ai.
De ce spun ca a fost o lectie despre ego ceea ce am primit de la studenti?
Pentru ca atata timp cat au pictat impreuna pe aceeasi foaie niciunul nu avea pretentia ca ideea lui e mai buna sau ca altul strica ce a inceput el. Nu exista competitie, nu exista judecata, doar se jucau si erau atenti ce altceva le spune imaginea care se creaza.
Cand este in preajma altcuiva, egoul judeca, judeca, judeca, se compara, vrea sa arate ca este mai bun, iar judeca si cu cat judeca mai mult cu atat simte nevoia sa judece mai mult si nici nu mai stie ca judeca, apoi vede ca judeca si se judeca pe sine ca judeca si continua sa judece si sa gaseasca motive ca altii sa ii fie inferiori ca sa-i judece.
Judecarea altora n-o sa aduca niciodata linistea, pacea, bunatatea si iubirea in viata noastra. Doar le alunga.
Pentru ca nu suntem atenti cat de mult judecam pierdem o multime de oportunitati in viata noastra, stricam o multime de relatii si apoi ajungem sa ne plangem de cat de mult suferim si ce viata groaznica traim.
Solutia?
Egoul gaseste mereu prin comparatie diferente care ne separa si ne creaza o falsa imagine de sine. Tot ce avem de facut este sa fim atenti si sa surprindem acele momente in care ne comparam cu altii si ii judecam si sa ramanem atenti la faptul ca diferentele ne stimuleaza creativitatea si flexibilitatea.
Este usor sa renunatm la comparatii si judecare?
Nu, este ca si cum am vrea intr-o secunda sa renuntam la toate adevarurile noastre. Ca si cum n-o sa mai avem dreptate niciodata. Cumplit! Pana acum am avut mereu dreptate, cum sa nu mai am dreptate de acum inainte? E un disconfort ce este resimtit in toata fiinta, e ca un cutremur, ca o furtuna ce rascoleste totul si in interior si in exterior.
Merita in astfel de momente sa ne intrebam un singur lucru: Ce imi doresc, sa stau in confortul adevarurilor mele, pe care nici nu mai stiu de unde le-am imprumutat, sau vreau sa ii dau voie sufletului meu sa evolueze?
Cu incredere si iubire,
Zoia