Despre iertare vorbim frumos si ii recunoastem virtutile.
Daca te-ai straduit sa aduci cel putin o data in viata ta Iertarea, stii ca este mult mai usor sa vorbim despre iertare decat s-o traim. De asemenea, ai aflat deja ca dureaza ceva pana cand traim sentimentul deplin de iertare si ii vedem si „efectele”.
Cum ajungem sa ne dorim sa traim iertarea?
Vine o zi cand realizam ca nu aceasta este viata pe care o vrem. Incepem sa ne intrebam ce se intampla cu relatiile noastre, ce ne impiedica sa iubim, sa fim iubiti si apreciati.
Devenim din ce in ce mai constienti de noi insine si observam cum ramanem agatati de ganduri de judecata, critica sau repros, mai degraba decat pe bunavointa si iubire. Ne dam seama ca zeci de ani de furie si de resentimente ne-au consumat enorm din energia vitala a vietii noastre. Intelegem ca cele mai multe resentimente le-am acumulat in prima parte a vietii noastre si ca acestea sunt in mare parte in legatura cu parintii nostri.
Cand am realizat prima data de unde imi vin toate neputintele mele de adult, am dat fuga la parintii mei sa le comunic marea mea descoperire: “Voi sunteti de vina ca nu-mi merge mie bine!” N-am stiut inainte ca aceasta este cea mai mare greseala pe care pot s-o fac, dar am aflat curand. Au urmat cativa ani in care am intretinut acest gand de invinovatire, fara nici cea mai mica idee ca as putea pune capat chinului cu Iertare.
Cat timp am intretinut gandul ca parintii sunt vinovati, ei au continuat sa se foloseasca de aceasta putere pe care le-o ofeream si faceau tot ce facusera si in trecut, iar oamenii care veneau in viata mea faceau si ei la fel ca parintii mei. De multe ori m-am gandit daca nu cumva sunt blestemata sau daca nu cumva am prins vreun virus al suferintei de care n-o sa scap toata viata.
Mai tarziu, doua exercitii de iertare mi-au adus linistea nu doar in relatia cu parintii, ci si in adancul sufletului meu.
Am sa fac o marturisire: primul exercitiu nu a functionat. Nu s-a intamplat absolut nicio schimbare in relatia cu parintii mei. Mi-a luat mult sa inteleg de ce. In timpul exercitiului mi-am zis ca este atat de banal incat n-o sa aiba niciun efect asupra parintilor ce fac eu si ca acest exercitiu n-o sa-i opreasca pe ei sa se poarte in continuare la fel cu mine.
Tarziu am inteles ca nu aveam deloc incredere ca, daca o sa-i iert, ei n-or sa ma mai raneasca. Aveam nevoie de un certificat de garantie ca sigur, suta la suta, de a doua zi ei se vor comporta altfel cu mine.
A mai trecut ceva timp ca sa inteleg ca iertarea nu este despre ei si cum se vor schimba ei, ci despre mine si daca imi permit sa am incredere si sa-mi asum eu responsabilitatea pentru ceea ce simt.
Avem impresia ca am crescut si ca suntem mai buni sau mai destepti decat parintii si nu vedem ca, intr-un sens profund, nu putem sa ne inaltam dincolo de parinti atata timp cat ii consideram vinovati de durerile noastre.
Daca nu suntem dispusi sa ne uitam cu maturitate la ceea ce simtim si sa ne iertam pe noi si parintii nostri, ramanem blocati emotional la varsta ranilor noastre vechi. Apoi, multi ani experimentam versiunea adulta a resentimentelor din primii ani.
Cu aceste resentimente intretinute continuu, atragem inconstient oameni care declanseaza ranile noastre emotionale. Stim teoria asta si ne este usor sa o vedem mai ales la altii.
Multe sunt de vorbit, dar mult mai de folos este sa ne unim intentiile si practica. De aceea, joi, 29 martie 2018, te invit sa aducem impreuna binecuvantarea iertarii in vietile noastre.
