Se spune ca in situatiile in care te simti cel mai inconfortabil, exact acolo gasesti cel mai mare potential de crestere.
Doar ca, in acele situatii in care te cuprinde disconfortul sau durerea, nu-ti amintesti acest lucru.
Cand te supara sau te doare, nu-ti pasa de crestere. In acele momente nu vrei nicio evolutie, nicio lectie, vrei doar sa scapi cat mai repede din ghearele durerii, fie ca este fizica sau emotionala.
Cand simtim durerea, incordarea, tensiunea, tot ce vrem este sa fugim cat mai departe de ea.
Paradoxal, cu cat vrem sa scapam mai repede si sa fugim mai departe de astfel de emotii si senzatii, cu atat le simtim mai intens.
Cautam rezolvari rapide si, rezolvarea cea mai rapida pe care o gasim este sa dam vina pe cineva sau pe ceva. Uneori este singura rezolvare in acele clipe.
Un val de ceata parca ne invaluie si dispare orice idee ca ar mai putea fi si alte rezolvari. Vrem doar sa aruncam durerea la altcineva si sa scapam de ea.
Ce am observat in timp este ca, atunci cand fug repede de durere, de disconfort, fug de fapt de viata mea din acel moment.
E ca si cum imi accept doar o jumatate din viata. E ca si cum ma multumesc cu jumatatea care pare buna, respingand partea care pare rea.
Apoi ma intreb de ce nu sunt implinita. Cum sa fiu total implinita cu o jumatate? Sunt pe jumatate implinita.
Oare cui nu i s-a intamplat in aceasta viata sa nege durerea si disconfortul si sa caute bucuria si placerea?
Cu cat mai mult fugim si ne ascundem de durere, cu atat ne indepartam de fericirea reala – fericirea descoperirii frumusetilor ce stau sa apara dupa trairea deplina, cu incredere a durerii si disconfortului.
Nu o data am auzit:
„Dar nu pot sa fac nimic cand ma doare, doare prea tare, nimic nu functioneaza cand ma doare. Am aplicat toate tehnicile de eliberare emotionala, am vorbit cu toti terapeutii pe care ii cunosteam, toate au efect pentru cateva minute, apoi durerea…e tot acolo….si apoi ma apuca furia…si imi doresc sa ma razbun…sa-l doara si pe el…sa simta si el ce simt eu.”
Cu cat fugim mai mult de durere, cu atat ne adancim mai mult intr-o durere si mai mare.
Primul pas este sa ne acceptam durerea.
A venit durerea la tine? Spune-i: „Bine ai venit! Sunt aici sa te primesc si sa fiu atent la ce vrei sa ma informezi. N-am sa plec din fata ta, am sa te observ cu atentie ca sa te inteleg. Vreau sa inteleg de unde vii si ce daruri imi aduci. N-am sa ma mai pacalesc singur fugind de tine. Stiu ca ai sa revii daca nu te inteleg acum.”
Nu inseamna deloc ca ai luat-o razna daca vorbesti de aceasta maniera cu tine si cu durerea ta. E semn ca ai devenit constient ca iti este frica sa simti disconfortul si durerea. E semn ca ai curaj acum sa te cunosti in intregime, nu doar pe bucati.
Recunoaste tu, in fata ta, aceasta frica, apoi fa un pas catre ea ca s-o vezi mai bine. Cu cat te aproprii mai mult cu atat vezi mai clar ca este doar o iluzie care dispare cu fiecare pas pe care il faci cu acceptare spre ea.
Daca iti vine sa razi, razi! E normal sa razi cand vezi atat de clar ca ti-a fost teama de o iluzie, adica de ceva fara forma, care nu-ti ameninta viata deloc in chip real. Razi ca atunci cand auzi cel mai neasteptat final la un banc. Razi ca, atat de multi ani, ai impietrit de frica in fata acestei iluzii ca in fata unui monstru si acum vezi ca nu e nimic acolo.
Am o amintire pe care multa vreme am tinut-o ascunsa si mi-a fost rusine s-o impartasesc.
Copil fiind, cativa ani am trait un cosmar zi si noapte. In mintea mea de copil era total adevarat ca, din peretele din spatele patului in care dormeam in fiecare noapte singura, creste un sarpe cu doua capete. Unul era mai mare decat celalalt. Amandoua cresteau cu un centimetru pe luna.
Nu ma uitam niciodata sub pat de frica sa nu vad cele doua capete. Eram mereu atenta sa nu-mi intre degetele de la picioare sub pat cand ma urcam in pat, ca sa nu deschida vreun cap gura si sa-mi manance degetele.
In fiecare zi traiam o spaima cumplita cand ma apropiam de pat. Uneori imi tineam si respiratia ca sa nu ma simta cele doua capete.
Pana intr-o zi cand, am ajuns acasa de la scoala si camera mea era goala.
Parintii mei imi schimbau mobila. Am ramas in usa privind la locul de unde atatia ani imi inchipuisem ca iese sarpele cu doua capete. Nu era nimic acolo. Am crezut ca tata a descoperit gaura si a astup-o asa cum il vedeam uneori ca astupa gaurile facute de cate un cui de tablou. M-am apropiat cu teama de perete. Voiam sa vad o urma in perete. Nu era nimic. Nimic!
In acea clipa am inceput sa rad. Atatia ani am crezut in ceva si mi-a fost frica de ceva ce nu a existat niciodata.
Mai tarziu mi-am dat seama DE CE in mintea mea de copil capetele cresteau cu un centimetru pe luna. La acea varsta nu stiam prea bine cat de mare este un centimentru. Credeam ca le va trebui multi ani pana sa ajunga la marginea patului si sa ma muste 🙂 . Mintea mea gasise ceva cat de cat logic ca sa ma apere de ceea ce ma infricosa atat de tare.
Cate astfel de „bazaconii” sunt in mintea unui copil? Parintii nu au cum sa afle ce se petrece in mintea unui copil. Chiar daca afla, nici ei nu sunt pregatiti, dragii de ei, si… ori ignora copilul si ceea ce gandeste, ori il cearta si-l pedepseste ca isi imagineaza astfel de bazaconii.
Mult mai tarziu mi-a fost foarte clar ca… am ales sa traiesc cu aceasta frica in minte, in loc sa ma uit sub pat si sa vad ca nu era nimic.
Acea experienta din copilarie m-a ajutat enorm sa fiu atenta cand imi apare in minte un gand de care imi este frica.
Acum ma uit atenta la acel gand de frica daca are vreo legatura cu realitatea.
Cu cat tinem mai mult ochii inchisi in fata fricilor si durerilor, cu atat mai putin putem sa vedem adevarul si realitatea.
Cand alegi sa deschizi ochii si sa observi, vezi ca frica si durerea sunt doar niste senzatii in corpul tau, care te informeaza despre ce gandesti si ce ai de descoperit despre tine. Cu siguranta are un rost ceea ce simti!
Daca te chirceste la pamant durerea, inseamna ca e timpul sa te inalti spre cer.
Orice coborare are o urcare!
A nu te uita in mod voit la durerea sau frica ta, te tine departe de realitate si de iubire. E ca si cum ai ignora ceva pretios din tine.
Normal sa nu vezi ce este pretios in tine in chiar momentul in care te doare!
Ce simti cand cineva la care tii te ignora? Ce simti cand nu te ia in serios? Ce simti cand nu-i pasa ce spui si ce faci?
Normal sa crezi ca are ceva cu tine sau ca nu te iubeste. Normal sa suferi ca te ignora. Asa-i?
Vezi?
La fel este cand ignori o parte din tine: suferi!
Cat de mult te tine ignoranta departe de realitate si iubire, afli abia cand iti vine sa razi de iluzia in care ai trait. In clipa aceea simti cum se crapa carapacea din jurul inimii tale. Pur si simplu te simti liber sa traiesti cu bucurie si iubire pentru ca nu mai exista ceva de care sa te aperi, ceva care sa te tina ascuns de frica. Nu mai arunci flacari si tunete in jurul tau ca sa te aperi. Esti conectat cu iubirea din inima ta si este de ajuns ca sa te apropii cu prietenie si bunavointa de ceilalti. Mai ales, de cei care iti sunt cel mai aproape si pe care i-ai judecat cel mai mult, cei pe care ai aruncat vina cel mai des.
Al doilea pas
Sa-ti dai seama ca acceptarea de a sta fata in fata cu durerea ta este, de fapt, acceptarea iubirii din tine.
Accepti ca ai atata iubire in inima ta incat poti sa primesti cu iubire si durerea si lectia pe care ti-o aduce?
Fara aceasta acceptare, traim o alta iluzie – iluzia ca iubim pe cineva.
Ce fel de iubire este aceea fara acceptare?
Acceptarea apare dupa ce devii constient de tine ca intreg si de viata ta cu toate ale ei. Si… nu te insela ca esti constient pana nu stai fata in fata fie si numai cu o durere a ta, ca sa-ti cunosti cu adevarat curajul. Curajul de a te uita la tine asa cum esti, de a te accepta cu toate ale tale si de a face alegeri potrivite cu cine esti tu.
E un proces cu adevarat vindecator si eliberator.
In masura in care vrei sa continui sa te cunosti si sa faci alegerile potrivite pentru a fi TU Autentic, te invit cu mare drag in TABARA „ALEGE SA FII TU” din 18 – 24 august 2017
Te imbratisez cu iubire,
Zoia